DISTRIBUIȚI

Pe Dumitru Furtună l-am găsit entuziasmat de munca pe care o face. La cei 58 de ani ai săi este unul dintre cei mai înflăcărați voluntari pe care i-am cunoscut.

A fost în străinătate timp de 13 ani, dar a obosit de ea și cu doi ani în urmă s-a întors acasă.

Aici a dezvoltat câteva proiecte frumoase din propria inițiativă cu banii adunați în Italia. Strada pe care locuiește arată acum mai luminoasă, mai atractivă și mai verde. Cu propriile mâini a sădit un parc mic și a renovat o fântână, pe care le îngrijește ca pe ochii din cap.

Aici drumeții își potolesc setea, își bucură sufletele și ascultă liniștea satului.

E miercuri și azi venim cu o nouă poveste din seria ”istorii de migranți”.

Când ați hotărât să plecați din Moldova?

La începutul anului 2003. Soția plecase deja în 2002, în primăvară. Apoi m-am dus și eu în 2003 cu speranța că vom găsi un loc mai bun de muncă. Și, ușor, ușor, lucrurile au început să meargă. Și, uite așa am stat acolo până în 2015. Am trecut prin perioade de criză economică, mai ales cea din 2008. Lucram la fabrica de automobile din orașul Torino, dar în 2011 am rămas fără muncă, întrucât fabrica a falimentat. Mai târziu am lucrat cu jumătate de normă. Am fost grădinar un timp, am un hobby de a îngriji plantele.

Ați plecat cu gândul să vă stabiliți definitiv în Italia?

Nu cred… De fapt eu nu am avut gândul să plec… Eu sunt o persoană care ține la locul de baștină, eu țin la satul meu, Roșu. După facultate m-am angajat ca profesor de sport și antrenor în satul Zîrnești, fiindcă în Roșu nu erau locuri de muncă, iar din  1982 am lucrat aici, în Roșu, în satul natal.

Am avut multe oferte să lucrez la școli sportive cu prestigiu din alte zone, dar eu am ales să rămân acasă.

Practic ați lăsat locul de muncă și ați plecat în Italia…

Da, am lăsat profesia și pasiunea mea, sportul. Am lăsat tot și am plecat în Italia. Soția lucra deja de un an acolo. Nu poate să existe o familie completă dacă soțul și soția nu sunt împreună. Apoi a venit și Mihai, fiul meu, care, la momentul respectiv era dansator în ansamblul ”Joc” din Cahul. La Torino s-a integrat repede, a început să frecventeze teatrul ”Nuovo”, unde s-a și filmat într-un scurt metraj ca preot… (râde). Dar, după un timp, a văzut că nu are actele în regulă și nu poate încheia un contract de muncă și a plecat de la teatru ca să-și facă permis de conducere… și să lucreze șofer.

Și pentru dvs., cum a fost perioada de adaptare?

A fost foarte greu la început… primii doi ani… cine își închipuie că viața peste hotare este ușoară – greșește. Este și mai greu dacă nu cunoști limba țării în care mergi. Cât privește munca, trebuia să existe o persoană de încredere care să te recomande. Pe mine m-a ajutat cumnatul meu și fratele lui.

A fost și greu, dar a fost și bine. Am avut o perioadă foarte frumoasă din viață.

Vă simțiți responsabil pentru soarta copiilor dvs.?

Da, cu siguranță.

Că ați influențat cursul vieților lor și opțiunile pe care le-au avut la timpul respectiv…

În adâncul sufletului sunt trist că am fost obligat să iau și copii cu mine…

Am avut o situație – când eram cu soția și fiul nostru la Torino, iar fiica mai mică avea 10 – 11 ani ne-a zis că am abandonat-o… Atunci am făcut tot posibilul ca să o luăm și pe ea în Italia. Cu atât mai complicat, cu cât lucrurile se făceau clandestin la timpul respectiv.

Acum ei trăiesc foarte bine. Le-am cumpărat apartament, dar tot sper că se vor întoarce acasă. Cred că și aici se poate de trăit bine, făcând lucrurile care-ți aduc plăcere.

Când a apărut gândul reîntoarcerii acasă? Și mai ales cum de v-ați hotărât să reveniți definitiv?

Cel puțin eu întotdeauna am avut gândul să mă reîntorc acasă. Lucrând cu o echipă de italieni, care au văzut că mă descurc foarte bine, și având și un salariu pe măsură, m-au întrebat de ce sunt permanent cu o stare nostalgică. Dar eu nu puteam să le explic că mă doare sufletul… eu sunt profesor… da, primesc bani foarte buni aici, însă nu am nici o satisfacție… sufletul îmi este gol… încă aud în urechi gălăgia copiilor mei. Care poate, au nevoie de mine. Asta m-a făcut să mă întorc. Apoi soția mea a trecut printr-o perioadă de stres și atunci am decis să revenim. În 2015 ne-am întors acasă.

Cu ce bagaj cultural ați venit din Italia?

Știu limba italiană … acolo de fapt e o societate mult mai avansată față de Moldova. Aici, în țara noastră, nu există comunicare între oameni, bunăvoință… și cred că am învățat mult de acolo. Acum vreau să fac și aici ce am văzut că este în Italia. Și pentru asta nu e neapărat nevoie de bani, cât de efort și bunăvoință.

Ce a fost mai greu când v-ați întors?

Mă gândeam că trebuie să îmi găsesc un loc de muncă. Credeam că am șanse să mă întorc la școală. La urma urmei, ziceam, ”mă duc să lucrez chiar și paznic, numai să fiu aproape de școală…” (râde).

Am văzut că aveți un părculeț foarte frumos pe care ați început să-l amenajați…

Da, am depus mult suflet, dar sper să câștigăm și proiecte de finanțare pentru realizarea acestei idei. Vecinii, consătenii, elevii, toți mă susțin cum pot – și moral și financiar. Unii îmi dau combustibil să tai iarba, alții fac donații.. alții oferă copaci de plantat.

Și astfel îi motivați și pe ceilalți…

Așa este și văd că nu sunt indiferenți. Și mă bucur. Desigur, vin și reproșuri din partea multora care zic că e muncă în zadar, că oricum nu va ține mult, că lumea nu va păstra…

Ziua de muncă începe cu strângerea gunoaielor din zonă, adunate pe parcursul serii. Dar eu am o satisfacție foarte mare când văd că rămâne curat. Unii îmi spun că oamenii oricum aruncă gunoiul, însă eu iarăși o să strâng.

Poate într-o zi se va trezi conștiința și nu vor mai arunca gunoiul.

Așa este. Mă gândesc, poate cumva se vor educa oamenii și va fi o societate mai bună. Problema nu este lipsa banilor, așa cum mulți spun, e mai mult lipsa implicării. Doar noi putem să schimbăm Moldova și s-o transformăm într-o societate educată și să-i molipsim pe oameni prin exemplul propriu.

Sper să fie cât mai mulți migranți care vor reveni acasă și vor aplica lucrurile pe care le-au învățat acolo…

Sigur!!! Sper și eu! Oricum, văd că tot mai mult se simte și la noi în țară impactul activităților ONG-urilor care se ocupă de reintegrarea migranților și a persoanelor care vor să investească în localitățile lor de baștină. Dar și noi trebuie să avem motivație și gânduri bune și convingerea că viața bună la care visăm – putem să o facem doar împreună.

Ce sfat aveți pentru oamenii care vor să plece peste hotare, la o viață mai bună?

Le spun să încerce. Să meargă acolo, dar să nu-i apuce bătrânețile în străinătate, căci e mai greu… Să revină acasă, în cele din urmă, ca să investim în generațiile tinere.

Autor: Tamara Caranic, specilist migrație și dezvoltare, NEXUS Cahul